Tuesday, April 1, 2014

Peliculă de groază

Nu ştiu câţi dintre voi sunteţi fani filme horor însă eu am avut şansa să mă simnt ca un protagonist într-un astfel de film.

După ce am pierdut primul autobuz ce avea să mă ducă la castelul Červený Kameň  sau  Red Stone Castle, din satul ce îi poată numele a trebuit să aştept încă 45 de minute în plus să prind următorul autobuz doar ca să aflu că va avea întârziere 20 de minute.




Deja se făcuse 14:20 iar pe mine mă mai aştepta un drum lung de 1 oră. Se pare că mai toate întâmplările îmi spuneau să fac cale întoarsă şi să mă duc la căminul meu.

Eram conştient că voi ajunge acolo pe înserate însă nu ştiam că pentru a ajunge la castel trebuia să urci pe un drum ce se afla în Carpaţii Mici.

Ca totul să fie perfect când am ajuns acolo mai era şi ceaţă. O ceaţă atăt de densă încât nu puteai vedea la 5 metri  in faţă.




Dezorientat, aproape pierdut prin labirintul creat de perdeaua albă de ceaţă am zărit câteva forme ce păreau mai umane însă nu pe drumul principal ci undeva mai departe de el, pe covorul de iarbă îngheţată.






Îndreptând-mă spre ele, cu paşi nu prea repezi, mi-au dezvăluit misterul lor. Căteva statui înfăsurate în ciolofan, care să mă asigure că după aproximativ 20 de minute  de mers ca orbul prin ceaţă sunt măcar pe drumul cel bun.


Într-un final am gasit si intrarea în curtea castelului. Totul pustiu. Luminile din căsuţele cu suveniruri şi cu supraveghetori stinse. Tot ce îmi lumina calea era luciul patinuarului de gheaţă ce se creease pe nisipul ce bătătorea singurul drum ce ducea la castel.
















Ajuns la poarta castelului, m-am oprit la jumătatea podului ce ducea la intrare şi dint-o dată se aude o bubuitură metalică în uşă şi se deschide. Era unul dintre responsabilii de la castel. Cu o caldare in mână îmi spune ceva în Slovacă iar apoi îmi repetă în engleză :

- I am sorry but the casle is close at this hour !





Era să îmi rup şi mâna cand am alunecat pe scările ce duuceau în una dinre grădinile castelului.






Palidul soare îşi stinsese de mult lumina care oricum ar fi fost blocată de ceaţa groasă. Tot ce mai a rămas era întunericul şi urletul câinilor care mă acompaniau înapoi spre statia de autobuz. Aici evident că a mai trebuit să astept câteva minute.